PARTEA I: Andreea Răducan – campioana înnăscută a tatei

Andreea Răducan
Sursă foto: Reuters

Ceea ce nu au reușit părinții, a escaladat ea. Ba chiar mult mai mult decât atât, Andreea Răducan a izbutit să fie cea mai bună gimnastă din lume încă la vârsta de 17 ani. Coroana i-a fost retrasă, dar nu și valoarea împreună cu demnitatea.

Gimnastica este un sport impresionant. De urmărit. Dar puțini au curajul să-și dea copii spre adopția sălii de gimnastică și a unor antrenori severi. Exigența se confundă cu severitatea, însă nu și în acest caz. Prin exigență se obține performanță în gimnastică. Iar performața în sportul perfecțiunii se apropie de frumusețea divină.

Povestea fetiței din Bârlad începe acolo de unde și energia unui copil de câțiva ani. „Când aveam 4 ani, tata a decis să nu mai reziste lungilor sesiuni de sărit și alergat prin casă, făcute parcă în ciuda tuturor vecinilor, și m-a dus la gimnastică.” Cum în micul orășel din estul României erau doar două opțiuni de a practica vreun sport,  părintele ei a decis că gimnastica e mai potrivită pentru o fată decât atletismul. A ales cel care avea să fie sprijinul vieții sale pe parcurs și nu s-a înșelat. Cu sacrificiu a adunat curajul de a-și duce fetița de mână, spunându-i: „Urcă fără frică, tata te așteaptă la capătul bârnei.” Așa a cucerit Andreea Răducan aparatul înalt și subțire, care mai târziu a devenit cel preferat.

Andreea Răducan Sursă foto: „Reversul Medaliei”

Pentru început sala de gimnastică era mai mult un loc de epuizare a energiei, la nivel de joacă. Ca apoi, Veronica Ionașcu și Alice Gheorghiu, văzând în Andreea o sportivă de viitor, au repartizat-o într-o grupă de nivel superior. Cele trei ore de antrenament pe zi necesitau mult efort neobservat atunci. „Făceam mișcări banale, podul de jos cu o mână de adult de sprijin sub coloana fivavă, până ajungeam să facem podul din picioare singure, din automatism perfect, ca și cum ai înclina ușor capul în semn de salut.”

Această evoluție era posibilă doar datorită unui program riguros și cerea imperios disciplină. Andreea era dedicată total, iar din dorința sa arzătoare, tatăl său i-a improvizat acasă o saltea din vatelină pe care putea repeta diverse elemente învățate în sala de antrenament. „Cu toate acestea, eu cred că am avut cea mai frumoasă copilărie și cea mai bună familie din lume. Nu i-am invidiat niciodată pe cei care aveau o copilărie obișnuită. Pur și simplu, eu aveam altă cale de urmat, cea a sportului de performanță”, spune gimnasta României.

După o vechime de doi ani în gimnastică, Andreea își amintește cu tristețe de primul cantonament, care „avea drept scop principal să ne pregătească de despărțirea de casă și de familie, care avea să fie destul de lungă și grea, mai ales în următorii ani.” În stațiunea turistică din Soveja a resimțit pentru prima dată sentimentul care i-a fost pereche sufletului mai târziu, dorul de casă. A urmat apoi prima deplasare în afara țării cu clubul de gimnastică din Bârlad, care a început să colaboreze cu un club similar din orașul Saint-Ambroix, situat în sudul Franței. „Așa că prin anul 1990, spre deplina noastră bucurie, am pornit cu autocarul spre Franța. Chiar dacă concursul a fost unul de rutină, însă toate detaliile noi din jur l-au făcut să fie deosebit.”

Spre sfârșitul aceluiași an, Andreea a obținut primele diplome la un concurs național din sala Centrului Olimpic de Gimnastică din Deva, acolo unde mai târziu s-ar fi modelat pentru medalii.

„Au mai trecut doi ani până când am pus piciorul pentru prima oară pe un podium de premiere. Era pentru prima oară când mi-am simțit trupul copleșit de fiorii emoției datorită medaliei de aur pe care o aveam la gât. Totul începea să aibă sens”, relatează Andreea despre momentul în care Clubul de Gimnastică din Bârlad a reușit să învingă la nivel de echipă toate echipele de tradiție din România.

Andreea Răducan cu tatăl ei
Sursă foto: adevărul.ro

Munca și sacrificiul prindea consistență în viața Andreei la vârsta de 12 ani, când a cucerit trei medalii la o competiție internațională în Cehia: două de aur, la bârnă și sărituri, și una de argint la sol. Dar nu acestea erau importante, ci atenția antrenorilor lotului național. A fost selecționată pentru a petrece timp de o lună la stagiul de pregătire centralizată în complexul sportiv din Onești, ca după ce s-a întors acasă să aștepte vestea cea mare. „Doamna Ionașcu a venit spre mine cu o scrisoare în mână și mi-a spus cu o voce emoționată: <<Andreea ai fost selecționată pentru lotul național!>> Era fericită și mândră. Eu nu realizam precis sensul mesajului.” Nu conștientiza că va trebui să lase totul în urmă, familia, antrenoarele, colegele, prietenele și obișnuințele, pentru a-și urma drumul spre vârful podiumului mondial.

„Antrenamentele la lotul național au început să fie mult mai dure. La 10 dimineața începeam primul antrenament, care ținea până la 13.30, când mergeam să mâncăm de prânz. Apoi ne odihneam puțin, iar de la ora 17 până seara la 20.30 aveam cel de-al doilea antrenament. După cină aveam câteva tratamente de recuperare și program de masaj.”

După cele 10 luni petrecute la lotul de la Onești, în care s-a perfecționat ca junioară în lumea gimnasticii și a înțeles importanța disciplinii sportive, Andreea împreună cu cele 20 de fete și antrenori s-au mutat  la Centrul Olimpic de la Deva. Acolo unde se antrenau de ani de zile cele mai importante gimnaste ale țării. Acolo unde își pregătise multe din notele de 10 și Nadia Comăneci.

Andreea RăducanSursă foto: „Reversul Medaliei”

„Acel loc fermecat pentru mine, Centrul Olimpic de la Deva, avea doi magicieni, doi artizani, care transformau orice copilă nou-venită în campioană la gimnastică. Îi știam de la televizor, de la concursuri, le puteam desena conturul din memorie, de atâtea ori îi văzusem și îi urmărisem cu toată atenția de care puteam fi în stare”, explică Andreea.

Nu poate exista o descriere mai frumoasă despre Octavian Bellu și Mariana Bitang, cei doi iluștri ai gimnasticii românești, cărora le datorăm, la rândul nostru, multe medalii.

Antrenamentele deveneau mai alerte, la fel și evoluția fetelor. Maria Olaru, Loredana Boboc, Claudia Presăcan, Simona Amânar și Andreea Isărescu. Ele erau familia ei, noua familie, care fabrica medalii de aur la Sydney mai târziu. „Exigența antrenorilor de care mi-era teamă inițial, avea sens. Faptul că ei au fost mai duri cu noi a fost foarte benefic pentru echipă, fiindcă am devenit mai unite decât o familie căreia îi pulsează același sânge prin vene”.

Pentru că nu a avut copilărie, Andreea a rămas un pic copil pentru restul vieții, iar cele două cărți de povești, ale fraților Grimm și H.C.Andersen erau răsfoite zilnic în cantonament până când paginile s-au deteriorat. Viața însă nu a ținut cont de aceasta și a obligat-o să treacă prin cea mai grea probă a maturității, retragerea pe nedrept a medaliei olimpice.

Andreea Răducan
Sursă foto: Mediafax